vineri, 22 august 2014

Spre Crucea cea mare


Cea mica s-a simtit bine la altitudine intr-un weekend tare ploios dupa orele pranzului. Dar planul nostru a mers brici, la 15 si 10 minute cand a inceput marea furtuna cu grindina eram in masina, la vale pe drumul ce coboara spre Sinaia. Am fugit cat am putut in acel weekend de furtuna dar si de prostia umana care domina muntii Bucegi in mijlocul verii. Nu ma apuc sa scriu pe blog ce inseamna turistul ce "domina" Bucegii in aceasta perioada, dar o imagine mi-a ramas bine in minute. Doua grupuri de manelisti s-au intalnit aprope de Cruce cu telefoanele puse pe difuzor si incarcate la maxim cu manele consacrate. Gestul lor a fost unul simplu si plin de emotie, masculii au pus mana la inima cand s-au intalnit in ritm de manea si au spus in acelasi timp cu voce tare: RESPECT!!!! Mi s-a facut rau, noroc cu vremea racoroasa ca altfel as fi avut stari puternice de greata.

Sa revenim la traseul nostru, vremea a fost foarte instabila iar vizibilitatea in zona Crucii era aproape de zero. Am prins mici ferestre fara nori si am putut sa admiram Peretele Vaii Albe. E un peisaj care impresioneaza, e poate cel mai spectaculos loc in Carpati daca am face abstractie de turistii pe care i-am pomenit mai sus. Monumentul a fost ales intr-un loc excelent, pacat ca zona nu e promovata asa cum trebuie si nu e incurajat turismul de calitate... Avem aici cel mai mare perete din tara, are aproape 1000 de diferenta de nivel, iar Albisoarele care coboara abrupt spre Valea Alba iti taie rasuflarea. Mai jos o sa gasiti o serie de poze care reda cat de cat realitatea din teren.

Era sa uit de Brana Caraimanului, un traseu scurt care iti ofera perspective deosebite. Are expunere mare, dar usor si cu multa atentie poate fi facut fara nicio problema. Noua ne-a placut mult si am facut acest traseu cu cea mica in spate si cu Happy in fata noastra fara sa o legam.

Pozele sunt facute cu telefonul mobil, scuzati calitatea slaba dar peisajele eu zic ca au fost foarte OK:

























vineri, 8 august 2014

Drumul spre Omu


O tura ce mi-a ramas restanta de mai bine de doi ani si care trebuia facuta in aceasta vara. Concluziile au fost clare dupa ce am ajuns la masina: din start trebuie sa spun lumii pe blog ca in urmatorii o suta de ani o sa evit ideea de a mai merge pe timpul verii la Vf Omul. Fratilor, e aglomerat ca in statia de metrou de la Unirii pe platoul Bucegilor si cred ca daca arunci un ac omori zece persoane si mai ranesti inca o suta si ceva.
Dar ca senzatie mi s-a parut ceva special sa pedalez de la Piatra Arsa pana la Omu, totul se desfasoara in zona alpina iar peisajul se deschide treptat si devine spectaculos aproape de Cerdac. Aici recunosc ca m-am miscat foarte prost, mi-a fost frica sa trec Cerdacul pe doua roti si m-am dat in multe locuri jos de pe bicicleta. Andrei a fluierat si la dus si la intors pe cararea ingusta ce strabate tot Cerdacul, dar eu am pedalat ca o bunicuta in cautarea tineretii pana aproape de cabana Omul. Recunosc tura inca e ciclabila, dar zonele mi s-au parut foarte expuse si nu am vrut sa risc nimic.
La Omu vizibilitatea era decenta iar vaile erau pline de flori galbene si de o vegetatie asa cum nu am vazut pana acum intr-o zona alpina. A plouat enorm de mult toata vara, iar Bucegii arata excelent in aceasta perioada, totul e verde iar vaile sunt pline de flori de toate culorile.
Am coborat pe ruta Omu-Babele-Piatra Arsa- Miorita- Cota 1400-Sinaia. O alegere inspirata cu foarte putini turisti si un teren tehnic, care mi-a pus la incercare calitatile mele de mare "rider" ( calitati aproape inexistente). Nu stiu de ce la moutain bike sunt atat de slab, dar zau ca am zero talent atat la deal...cat si la vale. Nu imi explic de ce, bicicleta e foarte usoara ( sub 11 kg), conditie fizica am, dar la moutain bike ceva nu merge. Pe sosea am urcat foarte bine pana aproape de Piatra Arsa. Si cam atat, dupa ce am dat de offroad s-a cam rupt si filmul...

Inca ceva, pozele sunt facute cu telefonul mobil iar calitatea lor lasa mult de dorit. Am uitat sa incarc acumulatorii si imi pare rau ca nu pot sa redau mai bine peisajele de acum o saptamana din Bucegi





















joi, 31 iulie 2014

Tura in doi la poalele Craiului


Raman la parerea ca Piatra Craiului e cel mai frumos munte din tara pentru drumetii. Turele de moutain bike merg si ele, dar daca vrei sa intelegi cu adevarat frumusetea acestui masiv, atunci e musai sa pui in picioare incaltarile de trekking si sa te pierzi pe traseele marcate ( sau de ce nu...nemarcate pentru ca acelea sunt unice prin frumusete) din abruptul vestic. Sau sa te bucuri de fiecare metru castigat pe cararea ingusta ce strabate toata creasta Craiului, pe cel mai abrupt traseu marcat din tara. Fiecare miscare te incanta si atentia trebuie sporita, deoarece sub tine se lasa un gol imens de sute de metri, cu pereti imensi ce par fara sfarsit. Dar aici e farmecul Craiului, sa prinzi o zi cu soare si vizibilitate buna si sa ramai uimit de imparatia calcarului.

Noi am ales o tura pe doua roti prin satele de la poalele Craiului si am redescoperit toate cheile ce strabat toata partea estica a masivului calcaros. Era racoare acolo si o liniste perfecta pana aproape de cabana Brusturet. Mai jos am dat iar de imaginea clasica a romanului care invarte micul si bea cat poate de fata cu toata lumea. Iar tigania care s-a facut in cheile Dambovicioarei, langa intrarea in pestera Dambovicioarei nu poate fi descrisa in cuvinte. Un nene cu zero neuroni activi a facut o monstruozitate de cladire fix in chei, care sugruma traficul si iti strica orice chef de a sta in acea zona. E o directie gresita, cu un turism promovat pentru cei foarte comozi care nu vor sa vada dincolo de bordul masinii. Asta e o parere personala, dar parca as vrea sa vad atitudinea turistilor din Alpi si curatenia pe care o lasa in urma dupa  un  weekend petrecut pe munte...

Pentru noi nu a fost o zi oarecare: Diana a avut parte si de o mare provocare, pentru prima data a depasit pragul psihologic de 1500 de m diferenta de nivel intr-o singura zi, in 42 de km pedalati.  Strava indica 38.8 km cu 1700 de m diferenta de nivel, Garminul ne-a dat la final 42 de km. Eu as merge pe mana Garminului, pare un tool de mare incredere.

Eu zic ca e bine, tura a tinut sapte ore si au fost pauze la discretie. Dar cel mai mult mi-a placut urcarea spre Ciocanu, cea mai dura catarare de peste 300 de m diferenta de nivel din tara, cu o panta medie de 11 % si cu portiuni serioase de 16 chiar 18 %. Nici catararea din Prapastiile Zarnestilor pana in poiana La Table nu trebuie uitata, cu zonele deschise ce te indeamna la pauze dese in iarba, dar noi am ramas cu amintirea serpentinelor ce urca spre satul Ciocanu. Erau infioratoare, dar le-am biruit :D.

Pare greu, dar aceste provocari imi plac mult. O sa revenim in Crai, dar pentru drumetii la picior, pe frumoasa creasta a Pietrei Craiului.