marți, 28 septembrie 2010

Un Crai pierdut in ceata


De Bucegi am uitat , toata vara am fugit de potecile lui si ne-am indepartat spre alti munti mai putin umblati. Am cautat linistea si am gasit-o, singura dezamagire a fost Ceahlaul cu cei patru sute si ceva de vizitatori ingramaditi la cabana Dochia. In luna august era varf de sezon, potecile erau pline ochi de muntomani locali si sus pe Varful Ceahlau am vazut cei mai noi Nike si Adibas ( albi). Dar norocul nu ne-a parasit iar soarele a stralucit mai frumos la intoarcere pe traseul Poiana Maicilor, o zona superba, o gasca bestiala. Acolo am gasit acele carari neumblate de care ne era tare dor.
Am vrut sa mergem in Bucegi si sa dormim la cabana Omu. Aproape de Sinaia a inceput ploaia iar sus pe creste vremea urata parea ca o sa ne strice ziua. Pai nu e de Valea Morarului sau de Creasta Balaurului ca ne ratacim, hai in Crai!
La Curmatura am ajuns devreme, am papat ceva si am plecat la drum cu ganduri mari: sa facem cat putem din creasta pana vine noaptea. De vazut, nu stiu ce am vazut ca eram in nori, vantul a batut suparat pe creasta, iar saritorile si lanturile le-am intalnit cam fleasca. Nu au fost probleme, ne-am simtit excelent pe creasta dar am fi vrut o raza de soare. Aceasta nu s-a ivit, am mers mai bine de 6 ore prin nori fara sa avem o fereastra de vizibilitate. Meteoblue ne-a pacalit rau, pe net spuneau de o zi relativ ok cu soare si vant modest, in Crai am gasit uraganul si o vreme excelenta de stat in casa si facut copii.

Poiana Zanoaga:


Am parasit Cabana Curmatura si dupa 10 minute de mers am intrat in nori:


Lanturile care duc spre Varful Turnu:




Si creasta:



Creasta Craiului, aici seamana cu sora ei cea mica Buila Vanturarita:


Ajungem la Varful Ascutit, cautam cararea ce duce spre Curmatura si injuram marea de grohotis prin care grohotim aproape o ora.
Mancam bine, dormim asa si asa ca sunt diverse mirosuri sus la priciuri si plecam duminica spre casa.


A doua zi am coborat pe forestierul care trece prin Prapastile Zarnestilor. Banal, frumos si incet. La iesirea din Predeal a inceput furtuna, a plouat torential cu perdea de apa. Am avut noroc, bine ca nu ne-a prins furtuna pe traseu, ieseam murati si am fi plecat acasa cu un gust tare amar.

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Cheile Tasnei si nunta la olteni


Am ramas cu o restanta de acum doua saptmani: cu un weekend tare agitat, care a inceput sambata la ora 15, cand am parasit Bucurestiul si s-a terminat duminica la noua seara.
Dupa o noapte fierbinte petrecuta la o nunta olteneasca cu lautari de lautari, consumata la Calafat, ne-am relaxat in Cheile Tasnei. Un colt din Romania, o lume de poveste.
Sa incepem cu nunta:Nebunie. 170 de invititati, 170 dansau pe hore, se faceau 6 chiar 7 randuri, iar invitatii au jucat pana a doua zi. INCREDIBIL. Nunta la olteni e fierbinte iar distractia fara limite. Diana s-a intalnit cu multe fete de la Academia de Politie si s-a simtiti excelent la nunta primei colege de facultate care a hotarat sa se marite. Era sa uit, au fost si doua cantecele care mi-au ajuns la inimioara: hora soferului si hora baiatului care are masina straina.

Eu fara curea la pantaloni, nu faceti ca mine ca o iasa tare ciudata hora ( am uitat cureaua acasa si mi-a parut rau toata noaptea):


La 4 30 am plecat spre Herculane si la 7 dormeam sub cerul liber intr-o poiana langa Motelul Dumbrava (km 12). A fost un somn scurt dar dulce, langa Diana si inconjurati de un peisaj exotic (o vegetatie mediteraneana pe care o gasesti in aceasta zona).


Nu mai stam pe ganduri, soarele e sus, ne arde fara mila si ne da afara din sacii de dormit.
Cheile Tasnei reprezinta un portal spre o lume de poveste, un loc care nu poate fi descris in cuvinte. Poate in imagini:

Mergem pe un drum vechi de pe vremea austriecilor, aici era poteca granicelor:



Paraul din imagine a sapat Cheile Tasnei:


Pinul de banat, cand eram mic am invatat la profa de geografie dar nu intelegeam mare lucru. Vazut in realitate ti se pare deosebit:


Rupti dupa o nunta lunga ( care s-a lasat cu multa dantuiala) si "odihniti bine" dupa trei ore de somn o luam usurel prin chei. Traseul e foarte usor, ca dificiltate se apropie de Gura Diham-Poiana Izvoare. Aici se opreste comparatia, peisajul nu se apropie de mocirla cocamanelelor aflata la poalele Bucegilor:




Cheile Tasnei se termina aici. Am ajuns la Moara Dracilor:

Traseul continua spre Izverna. Noi ne oprim la Moara Dracilor, ne odihnim putin si plecam spre masina. Am inteles ca marcajul se pierde dupa ce intri in padure, sunt multe drumuri forestiere care duc aiurea. O cred pe cuvant pe Iuliana, ea a balaurit aiurea dupa Cheile Tasnei mai bine de 5 ore fara sa gaseasca traseul care duce spre poiana Beletina,


Gaura Fetii, o grota imensa pe langa vechea poteca a granicerilor:




O ultima privire spre Arjana si plecam acasa.


Dupa sase ore de condus ajungem in Bucuresti. Din pacate drumul care leaga Baile Herculane de Baia de Fier e distrus. Sunt portiuni de peste 5 km care au ajuns mai proaste ca drumurile forestiere, loc excelent de rupt masina in doua. Varianta care e in lucru acum: Petrosani- Campusel-Cerna Sat-Baile Herculane sau drumul lui Basescu mi se pare o mare prostie. E un asfalt care intra in padure fara sa-ti ofere perspective deosebite. Dar o sa fie un drum bun cu un asfalt perfect... De ce nu modernieaza drumul pe care am fost noi nu inteleg, e mai scurt, e mai spectaculos si iti ofera peisaje de vis. Daca ar fi fost asfaltat asa cum trebuie, drumul Baile Herculane-Targu Jiu sigur ar fi fost cel mai frumos din tarisoara asta.



Europeanul E70 care leaga Drobeta Severin de Orsova mi-a adus aminte de o mica tragedie care s-a petrecut acum 42 de ani in zona Portilor de Fier. Profit de ocazie si pun doua filmulete cu insula Ada Kaleh.

Ada Kaleh sau Noua Orsova, o insula uitata de istorie. Daca ar fi ramas cred ca ar fi ajuns ca Baile Herculane, o bataie de joc si o rana deschisa care a aparut din dorinta de a face bani si de a distruge valorile istorice lasate pe te...reitoriu Romaniei (de turci si de austrieci):




Pacat ca renuntam la istorie, pacat ca pierdem atatea valori. Dar micul sfaraie incet pe gratar si romanii mai beau o bere.

marți, 14 septembrie 2010

Dobrogea e frumoasa


De fiecare data cand revin acasa ma simt excelent. Dobrogea are o istorie deosebita, care a inceput in atichitate, cand corabile grecesti care purtand familii întregi de negustori, mestesugari, ostasi și marinari au intrat prin marea cea neagra numita Pontos Euxeinos in Dobrogea. Pe acest pamant s-a varsat mult sange si s-au consumat multe drame. Imperii si popoare au condus, s-au luptat si s-au stins dar legenda lor nu s-a pierdut, ci a ramas aici. E un taram plin de viata si de comori, eu am vrut sa-l redescoper si am gasit acel ceva. Daca pozele nu v-au convins va recomand cartea Padurea Nebuna. Zaharia Stancu a descris cel mai bine Dobrogea cu ajutorul unei povesti de dragoste.

Imi place linistea pe care ti-o ofera acest peisaj. Timpul a ramas incremenit, dar povestea cetatii nu s-a oprit aici.



Am gasit istoria cetatii Enisala, merita sa aruncati o privire:

Denumirea Enisala provine din cuvintele Eni Sale, care în limba turcă înseamnă Satul Nou.

Istoric

Localitatea se găsește în apropiere de Cetatea Enisala (Yeni-Sale).

Ruinele fortăreței medievale Yeni-Sale (Enisala, Enișala, Heraclee sau Heraclia) se află la 2km de localitatea Enisala, pe un deal calcaros care domină zona lacurilor Razim și Babadag.

Istoria cetății și a așezării din apropiere este ilustrată și de denumirile pe care aceasta le-a avut: de la Vicus Novus, care se traduce Satul Nou, la Novoe Selo, pe care turcii l-au preluat în limba lor rezultând Yeni-Sale din care a derivat denumirea actuală a satului Enisala.

Cetatea este situată într-un complex arheologic cu numeroase vestigii din epoca neolitică până în evul mediu. Cercetările arheologice au fost începute în anul 1939 și au continuat, cu mici întreruperi, în perioada anilor 1970-1998. Locuirii medievale îi corespund două niveluri de locuire. Primul, anterior construirii fortificației, a fost datat pe baza materialului arheologic la sfârșitul secolului al XIII-lea – începutul secolului al XIV-lea. Cel de al doilea nivel corespunde perioadei ridicării zidurilor.

Cetatea a fost construită în scop militar, defensiv și de supraveghere a drumurilor de pe apă și de pe uscat, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, de către o autoritate care viza zona de la Gurile Dunării. Pe baza tehnicilor constructive, a materialului arheologic și a realităților istorice s-a emis ipoteza că singurii interesați de ridicarea unei cetăți situată în cadrul sistemului de fortificații din nordul Dobrogei, cu orientare spre mare, pentru controlarea traficului naval, erau negustorii genovezi, care dispuneau de mari sume de bani câștigate din comerț și care erau deținătorii monopolului navigației pe Marea Neagră.

Cetatea Yeni-Sale are un plan poligonal neregulat, care urmează sinuozitățile masivului de calcar jurasic pe care este amplasată.

Zidurile de incintă, turnurile și bastioanele cetății, parțial conservate și restaurate, se păstrează în cea mai mare parte pe o înălțime de 5 – 10m. Atrage atenția, ca element arhitectonic deosebit, bastionul porții principale, de origine orientală, cu arcadă dublă, întâlnită frecvent în evul mediu și utilizată de constructorii bizantini la diverse edificii din Peninsula Balcanică dar și în Țările Române la Cetatea Neamțului, biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeș și la bisericile moldovenești ctitorite de Ștefan cel Mare.

În urma studierii portulanelor din secolele XIII – XIV, localitatea care apare sub numele de Bambola, Pampulo a fost edificată cu cetatea Enisala. Aceasta a fost pentru prima dată menționată cu numele de Yeni-Sale în secolul al XV-lea, în cronica lui SüKrüllah.

Fortificația de la Enisala a făcut parte din lanțul de colonii genoveze care îngloba orașele de la Gurile Dunării.

Între 1397 – 1418, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, cetatea a făcut parte din sistemul defensiv al Țării Românești. După cucerirea Dobrogei de către turci la 1419/1420 aici a fost instalată o garnizoană militară otomană.

Ulterior, datorită înaintării stăpânirii turcești dincolo de Gurile Dunării, până la Cetatea Albă și Chilia (1484) și ca urmare a formării cordoanelor de nisip ce separă lacul Razelm de Marea Neagră, cetatea a fost abandonată. În secolul al XVI-lea aceasta nu mai corespundea intereselor strategice și economice turcești (otomane).

Materialele descoperite în urma cercetărilor arheologice și mai ales monedele bizantine, genoveze, tătărăști, moldovene, muntene sau turcești atestă rolul militar, politic, administrativ și economic pe care l-a îndeplinit cetatea.




Drumul pana la cetate e impecabil, din cetrul orasului Babadag se face la dreapta spre satul Enisala. Sunt 8 km de vis, asfaltul e de poveste, dealurile poarta paduri frumoase iar baltile albastre si plinde de stuf dau culoare peisajului.


O mica creasta de calcar duce spre cetate. Evitati asfaltul, va recomand cararea de piatra ca e tare frumoasa:

Diana stie sa-si faca noi prieteni:


Suntem in Delta Dunarii, perspectivele sunt superbe iar ochiul se bucura de imagini unice. Am inteles ca poti sa gasesti pelicani pe lacurile de langa cetate ( noi nu am avut noroc).

De la Enisala am continuat spre Tulcea si am facut la dreapta spre Murighiol. Pe un drum bun ( cu asfalt nou) am continuat pana in Mahmudia. Ne-am plimbat pe faleza si am prins un apus deosebit pe bratul Sfantul Gheorghe.



Seara ne-a gasit in Tulcea, la o plimbare romantica pe faleza Dunarii.
Au un primar care misca ceva, au amenajat foarte frumos faleza Dunarii si au terminat un parc maricel acum un an. Ceva asemanator am vazut in Suedia si in Danemarca, cu piste speciale, foarte late pentru biciclisti ( si atat, de biciclisti), o alee frumoasa si curata pentru pietoni care inconjoara un lac ( pe vremuri era o balta plina de gunoaie si tantari), lume care alearga, monumente haioase si o tasnitoare imensa ca in Portul Tomis. Civilizat, frumos, e de bine. Fata de tigania din Sectorul 6 condusa de o jigodie de primar PDL-ist, aici lucrurile stau OK.


Duminica am facut creasta Pricopanului. Nu sunt multe de zis: un alt drum perfect Tulcea-Macin ( asfalt de zece ori mai bun ca pe A1 si A2), dealuri pitoresti, case cu acoperis de stuf, multi biciclisti straini si un al colt frumos din Dobrogea. A ajuns o traditie ca toamna sa ajung in Macin, e un loc unic in tara care merita vizitat. Noi o sa revenim la anu.


Cei care se ocupa de Parcul National Macin si-au facut treaba, au amenajat bancute, trasee pentru turisti si panouri informative. Apreciez munca lor, din pacate meltenii care vin aici pentru gratare lasa munti de gunoaie langa cosurile de gunoi. Le e lene sa se deplaseze 5 m ca sa arunce mizeria in locurile special amenajate.


Noi avem ceva in minte, sa incercam pentru prima data o tura trail running, ne gandeam la un antrenament pentru MPC. Am alergat 1 km si gata, lenea ne-a doborat.




Ne-am catarat pe niste bolovani, am ajuns la o cruce si am admirat peisajul. De aici am recunoscut orasele Braila, Galati si Macin, Dunarea care coteste spre Tulcea si comunule din Ucraina aflate la granita cu Romania. Ce vezi nu se aseamana cu un peisaj clasic din Carpati, dar imi place si merita sa urci pe creasta Pricopanului pentru aceste noi perspective.



Pe Sulucu Mare avem o panorama de 360 de grade:



Ma bate un gand la iarna: daca se aseaza zapada cea mare vin aici cu schiurile de tura. Nu stiu pe nimeni suficient de tacanit care sa se fi dat la vale cu doagele de lemn in Muntii Macin. Eu o iau pe Diana si facem pe temerarii.





Evitam drumul plin de praf pana la masina si facem un mic circiut . Coboram in forestierul care merge pe sub creasta principala, admiram strungile de bolovani si incercam o noua tura de trail running. Ne-a mers mai bine, am alergat fara sa fortam cam 5km. Nu avem cu ce sa ne laudam, azi suntem cam lenesi iar antrenamentul a iesit o ametelea de duminica. Dar ne-a placut, am facut poze, am lalait-o si ne-am tolanit in iarba. Vremea era perfecta, de ce sa ne grabim ca sa ajungem acasa?