Pi Ceahlau

Florin vine cu o idee minunata: hai in Ceahlau in weekend! Nu prea mere ce mi-a propus, timpul e prea scurt iar distanta cam mare, dar variante sunt, oamenii se strang si ajungem la concluzia ca trebuie sa facem marea ieseala la munte cu prietenii din Constanta. A ajuns o traditie ca in fiecare an sa adun pritenii constanteni si sa petrecem un weekend pe munte la o drumetie usoara in prima zi, iar duminica la o plimbarica pentru a poza ce e interesant prin zona.
Ajungem noaptea tarziu la Izvorul Muntelui, punem cortul si ne bagam la somn. Nu pot sa ma invelesc, suntem la munte dar canicula care ne-a dat afara din Bucuresti se simte si aici, in nordul tarii la poalele Ceahlaului.
Noaptea natura se joaca cu noi, incepe spectacolul cu fulgere, tunete si ploaie. La 7 si ceva caldura ne da afara din cort, cascam bine ochii si ne trezim cu o dimineata perfecta. Mancam uscaturi, pateuri si conserve, dar le promit oamenilor ca la cabana Dochia o sa papam ciorbe si friptane. O lalaim putin pana ajung Paul, Sergiu si Adina, cei trei care nu s-au impacat cu ideea de a sta la cort si pornim la drum. Alegem traseul:
Cabana Izvorul Muntelui - Curmatura Lutu Rosu - cabana Dochia
Marcaj: banda albastra. Traseul te plimba prin padure si nu iti ofera cine stie ce perspective. Pentru noi acest traseu fost ok, era prea cald sa fim prajiti pe ceafa intr-un gol alpin, in padure am gasit racoarea de care aveam nevoie.

Ceahlaul e un munte deosebit, aici am facut primul traseu cand eram mic cu Sorelul, tata, unchiul de la Piatra Neamt si varul Andrei pana la Cabana Dochia. Sunt amintiri superbe, a fost prima intalnire cu natura salbatica si am fost impresionat de peisajele pe care le-am admirat de pe platoul Cehlaului. Aici am inceput sa merg pe munte iar acum revin cu gasca din Constanta.


Trebuie sa-i multumesc lui Florin ca a luat-o pe Diana din Tulcea, a facut un ocol mare si la dus si la intors. Raman dator prietene, cu prima ocazie o sa te cinstesc asa cum se cuvine.

Suntem noua constanteni si un coleg egiptean de la munca. Aamr s-a nascut in Suedia, a invatat in Egipt iar acum munceste in Romania. Cine stie, poate o sa ajunga si el un mare om al muntilor.

Florin dupa o lungaaaaa pauza de cules afine:

La Cabana Dochia impartim grupul, Sergiu, Adina, Paul si Aamr aleg o pauza ceva mai serioasa. Restul ne punem in miscare si plecam spre Varful Toaca. Nu trec nici cinci minute si dam de primul hop, ne "ratacim" cu totii in tufisurile cu afine. Cu greu iesim din boschesti, mai dam putin din picioare, trecem de statia meteo si incepem urcusul spre Varful Toaca pe un valcel paralel cu vechea scara de lemn. Pe vremuri era o scara care se termina pe Varful Toaca, acum au ramas cateva ramasite care pot pune in pericol viata turistilor.



Ajungem pe varf, facem poze, dar nu vedem nimic. Suntem in nori, energia muntelui nu vrea sa tina cu noi, avem o mica fereastra spre Durau si cam atat. Asta e, nu e prima data cand ajungem pe un varf si nu intelegem nimic din peisajul care ne inconjoara.
Fratii Ciocan: Florin in stanga, George in dreapta. Fetele de la stanga la dreapta: Cristina, Cami si Diana.

Singura fereastra se deschide spre Bucovina:

Facem cateva poze, ne racorim putin ca sus temperatura nu depaseste 15 grade si o dam la vale. Trecem de statia meteo, ne impiedicam iar de boschetii cu afine si facem poze cu Toaca. Vremea s-a schimbat, apare soarele, varful si-a pierdut coroana de nori iar noi ne ofticam ca vremea nu a fost de partea noastra.


Aproape de cabana Dochia ne intalnim cu multimea credincioasa. Sunt foarte multi care urca pe Ceahlau pentru a fi mai aproape de Cel de Sus. In Moldova sunt multi credinciosi, respecta traditiile bisericesti si traiesc cu frica lui Dumnezeu. Ce m-a amuzat: toti m-au intrebat daca simt energia pe care o genereaza acest munte??? In afara de marea de oameni care roia in jurul Cabanei Dochia nu am vazut si nu am simtit nimic, dar na, cei cu care ne-am intalnit simt ( si vad) altfel acest munte.




La Dochia e plin, parca suntem pe stadionul comunal la derbiul judetului. Fara sa exagerez, erau peste 400 de oameni. De cand merg pe munte nu am vazut atata lume intr-un singur loc: copii, batrani, oameni de toate varstele, corturi peste corturi si o sala de mese plina pana la refuz. Renuntam la friptane si ciorbe, pentru o mamaliguta cu branza trebuie sa astepti cel putin 45 de minute. Aici nu e de stat. Suntem toti, vrem sa scapam de roiul uman, papam o ciocolata si o bomboana pentru a inlocui ceafa de porc promisa la cabana si plecam la drum.
Alegem traseul banda rosie: Cabana Izvorul Muntelui - Poiana Maicilor - Claile lui Miron - Ocolasul Mic - Cabana Dochia.



Gata de drum:


Turam motoarele si incepem usurel, ne asteapta o coborare de 4 ore prin Poiana Maicilor:

La inceput de drum lumea pare plina de viata:

Lacul artifical care inconjoara masivul Ceahlau:



De la cabana Dochia pana la locul de camping sunt vreo 15 minute de mers. O sa revin in Ceahlau ca sa stam cel putin doua zile in zona platoului. In timpul saptamanii sigur e liniste si pace, fara 400 de turisti care misuna langa cabana Dochia.

Locul de campare a fost amenajat asa cum trebuie, e ingradit iar la intrare trecem printr-o poarta de lemn. Pare civilizat:




Coboram un valcel ciudat, plin de grohotis, trecem de un jgheab asemanator cu o vale nemarcata din Bucegi si continuam cu un urcus sustinut prin padure. Zambetul ne-a aparut pe buze cand am iesit in golul alpin, suntem in Poiana Maicilor, cea mai frumoasa poiana pe care am vazut-o pana acum. E pustiu, suntem doar noi si ne bucuram de un peisaj superb. Roiul uman e departe, cauta energia muntelui, noi am gasit aici liniste si pace.


Si pauza. In Poiana Maicilor ne-am grabit foarte incet, am facut poze, ne-am odihnit si am stat la taclale. Cam asta a fost iesirea noastra: o plimbare care trebuia sa fie usoara ( dar nu a fost) cu un grup de prieteni, care s-a simtit excelent pe munte.







Parasim Poiana Maicilor si ne apropiem de o vale superba inconjurata de stanci imense care te duc cu gandul la Coltii Morarului.



Urmeaza o coborare abrupta pana intr-o poiana cu un nume ( nu i-am retinut denumirea), ma uit la grup si realizez ca i-am alergat ceva. Vara imi place sa fac trasee lungi care incep cu rasaritul soarelui si se termina seara tarziu, dar pentru ei a fost cam mult. Le-a placut drumetia, erau incantati de ce au vazut dar acum au ajuns la capatul puterilor si pe indicator scria ca mai avem doua ore pana la Izvorul Muntelui.
Ajungem dupa o ora si ceva la masini, ne spalam in parau, facem consiliu de grup si hotaram sa mancam gratare la cabana Diana, acolo unde s-au cazat Paul, Adina si Sergiu. Pensiunea Diana arata asa si asa dar mancarea pe care ne-au trantit-o pe masa, felul in care ne-au servit, cantitatea care au pus-o in farfurii si suma imensa pe care ne-au cerut-o pentru trei lulele, trei surcele m-au facut sa-i injur toata noaptea. Pai cum pana mea sa faci turism cand astepti pentru o amarata de ciorba o ora jumate, ti se pun 4 cartofi pai si o umbra de piept de pui si iti cer o gramada de bani pentru servicii de cacao. Imi pare rau ca nu am cumparat carne, gratar aveam in loganul lui Paul, iar berile se gaseau la carciuma satului. Sigur incingeam o masa pe cinste.
Ne intoarcem la cort cu un gust amar, mai scapam cate o injuratura, si ne impacam cu ideea ca asa e turismul lui Udrea in Gradina Carpatina. O bataie de joc.